Doctorand la București. Partea a III-a a rockmanului Tovarăși de cameră

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu“, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chișinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aștept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informație despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul — să mă duc la Ministerul Învățămîntului. La Ministerul Învățămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil și destul de frumos, aș fi putut să pariez că e profesoară, țipa încontinuu: „Nebuno!“, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!“ de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?“, „Femei de bulevard și toate nebune din Constanța!“, „Eu vi-s poliția, vă omor, nebunelor care sînteți!“

Mă cam zaibisem, cheltuisem și o groază de bani pe troleibuze și metrouri, mă dureau și picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam și geanta, aveam și altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreață ca-n Chișinău… Asfaltul din București e mai zgrunțuros decît cel chișinăuian, iar funcționarii — mult mai nesuferiți, mai nesimțiți, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuș de țigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că ești basa — îți cer bomboane Bucuria și vinuri moldovenești.Și acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu știu dacă sînt sau nu „pe listă“. Așa te obișnuiesc ăștia să vrei să fii… pe listă… Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei și s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piață plină de țațe și tuciurii, care așa se și numea, Piața Sudului, apoi am mai mers vreo 10–15 minute pe jos și-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieții scuipau coji de semințe, fumau și te mîncau din ochi, stînd grămadă în fața ușii, așteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poți înainta. „Vere, ai o țigare?“ — „Nu fumez“, și mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chișinău așa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliștii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, și luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iștii cu raperii? Și erau și gopnicii, care-i băteau și pe rockeri, și pe metaliști, și pe hip-hop-iști, și pe raperi, și pe menți, și pe ceilalți. Mai există mafie, „hoții în lege“ și rackeții, dar ăștia sînt cu totul altceva. Poate că băieții de cartier ar avea, totuși, ceva șanse, dar nici așa ceva nu există la Chișinău, pe cînd la București nu-ți dau pace să respiri… băieții de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieții lui și nu există om care să nu aibă istorii cu băieții de la bloc.